La trei zile după ce ne-am căsătorit, soțul meu a răsturnat masa pentru că am servit cina târziu și a strigat: — O femeie trebuie lovită ca să învețe care îi este locul!

— Folosiți-vă relațiile măcar o dată pentru ceva decent.

Ochii ei s-au umplut de ură.

— Și dacă refuzăm?

Am deschis un dosar.

Trei e-mailuri erau gata să fie trimise.

— Atunci în zece minute toate documentele ajung la avocata mea, la banca ce finanțează proprietățile voastre și la autoritățile competente.

— Trimit și înregistrarea și mesajele.

Am privit-o direct.

— După aceea, Doina, nu o să vă mai faceți griji pentru apartamentul meu.

— O să vă faceți griji cum explicați faptul că ați folosit banii altora ca pe pușculița familiei.

Andrei s-a lăsat într-un scaun.

— Mamă, fă-o.

Doina l-a privit cu dezgust.

— Ești inutil.

— Tu mi-ai spus să fac asta!

— Ți-am spus să o controlezi, nu să te lași aruncat pe podea ca un sac de cartofi!

Am râs.

Nu m-am putut abține.

Cruzimea Doinei era atât de precisă încât, chiar și când propriul ei fiu era distrus, continua să-l umilească.

Andrei și-a ridicat privirea spre mine.

— Elena, iartă-mă.

— Serios.

— Am greșit.

— Putem începe din nou.

— O să merg la terapie.

— Mama nu mai intră niciodată aici.

— Îți promit.

Pentru o clipă am văzut din nou bărbatul de la nuntă.

Cel care mă ținuse de mână în fața ofițerului de stare civilă.

Cel care spunea că îmi admiră independența.

Cel care îmi trimitea flori fără motiv.

Și m-a durut.

Nu pentru că îl pierdeam.

Ci pentru că mi-am dat seama că poate acel bărbat nu existase niciodată.

— Andrei — am spus încet. — Poți ierta o prostie.

— Un cuvânt spus greșit.

— O teamă.

— Dar tu nu ai făcut o greșeală.

— Ai urmat un plan.

— Ai așteptat să semnez.

— Ai așteptat să ne felicite toată lumea.

— Ai așteptat ca oamenii să ne numească familie.

— Și abia după aceea ai încercat să schimbi regulile vieții mele.

Andrei a început să plângă fără sunet.

— Eu te-am iubit.

— Nu.

L-am privit.

— Ai iubit ceea ce credeai că poți lua de la mine.

Doina și-a scos telefonul cu degetele tremurând.

L-a sunat pe Mihai.

Nu a pus apelul pe difuzor, dar bucătăria era mică.

Pentru prima dată, vocea ei nu mai avea nicio autoritate.

— Mihai… avem o problemă.

Pauză.

— Nu, nu este doar cu Andrei.

O altă pauză.

— Fata a găsit conturile.

Din cealaltă parte s-a auzit un strigăt înfundat.

Doina și-a închis ochii.

— Da.

— Tot.

— Garanțiile.

— Transferurile.

— Nu știu cum.

M-a privit de parcă aș fi fost o calamitate biblică pe tocuri.

— Vrea desfacerea căsătoriei și renunțarea lui Andrei la orice pretenție.

A ascultat.

Și-a strâns buzele.

— Mihai, dacă nu facem asta, trimite totul.

Conversația a durat opt minute.

În timpul acela, Andrei a intrat în dormitor și a început să-și strângă hainele.

Auzeam sertare deschizându-se.

Lucruri aruncate în valize.

Plânsete.

Înjurături spuse în șoaptă.

Fiecare zgomot părea să coasă încă un punct peste rana din mine.

Când s-a întors, avea două valize și costumul de mire împăturit pe braț.

M-am uitat la el și mi-am amintit fotografia noastră de lângă tort.

Amândoi zâmbeam.

Rudele aplaudau.

Mama lui mă îmbrățișa cu acel zâmbet impecabil.