M-am întors după paisprezece ani ca s-o fac să regrete că m-a părăsit sărac, dar două fetițe identice și o scrisoare ascunsă mi-au arătat cine ne furase, de fapt, viața Partea 1 — Poarta la care venisem pentru răzbunare — Elena Dumitrescu locuiește aici? Vocea mea a tăiat liniștea uliței ca o lamă. Femeia din prag a încremenit cu o mână pe umărul uneia dintre cele două fetițe. Era mai slabă decât o țineam minte, cu câteva fire albe la tâmple și cu obrajii trași, dar ochii erau aceiași. Căprui, adânci, tulburători. Ochii în care, cu paisprezece ani înainte, îmi imaginasem o casă, copii și o viață întreagă. În stânga porții ruginite stătea o bătrână în negru, sprijinită într-un baston. Mă privea ca și cum ar fi văzut un mort întorcându-se acasă. Elena și-a mișcat buzele, însă nu a ieșit niciun sunet. Eu am trântit portiera mașinii negre și mi-am îndreptat manșeta cămășii albe. Venisem pregătit pentru clipa aceea. Mașina scumpă, ceasul, costumul, pantofii fără un fir de praf — toate fuseseră alese ca să-i arate ce pierduse. Voiam să văd rușinea pe chipul ei. În schimb, am văzut frică. — Nu mă recunoști? am întrebat. Una dintre fetițe s-a lipit de Elena. Cealaltă a făcut un pas înainte și m-a privit direct, cu o îndrăzneală care m-a tulburat. Avea ochii mei. Aceeași culoare cenușie, aceeași sprânceană stângă ușor ridicată, chiar și aceeași gropiță în bărbie pe care o avusese tata. Mi s-a uscat gura. Am privit-o pe a doua. Era aproape identică. — Mamă, cine este domnul? a întrebat una. Cuvântul „mamă” m-a lovit mai tare decât orice palmă. Elena și-a strâns degetele pe umerii lor. — Intrați în casă, fetelor. — Dar… — Acum, Mara. Fetițele au ezitat. Cea cu gropița în bărbie m-a măsurat încă o dată, apoi au dispărut împreună în întunericul casei. M-am întors spre Elena. — Sunt ale tale? În ochii ei s-a aprins ceva între furie și durere. — Copiii nu sunt „ai cuiva” ca niște obiecte. — Cu cine i-ai făcut? Bătrâna a lovit pământul cu bastonul. — Rușine să-ți fie, Andrei! Numele meu rostit de ea a deschis o ușă veche în memorie. — Tanti Ileana? Bătrâna și-a ridicat bărbia. — Tot eu. Doar că tu nu mai ești băiatul care pleca din sat cu o valiză de carton. — Nu, am spus. Nu mai sunt. Mi-am întors privirea spre Elena. — Și am venit să aflu de ce. — După paisprezece ani? — După paisprezece ani în care m-am întrebat de ce femeia care îmi jura că mă iubește a dispărut în dimineața în care trebuia să plecăm împreună. Elena s-a albit la față. — Eu am dispărut? Am râs scurt. — Nu încerca să schimbi povestea. Te-am așteptat în gară șase ore. Aveam două bilete spre București și tot ce strânsesem într-un rucsac. Tu nu ai venit. În schimb, tatăl tău mi-a adus o scrisoare. Pentru prima dată, Elena și-a desprins mâinile de pe poartă. — Ce scrisoare? Am simțit cum furia, ținută paisprezece ani în mine, se ridică din nou. — Cea în care spuneai că nu poți să-ți legi viața de un mecanic fără bani. Cea în care spuneai că te-ai săturat de promisiuni și că pleci cu Radu Petrescu în Italia. Elena s-a clătinat. Tanti Ileana a prins-o de braț. — Nu există o asemenea scrisoare, a șoptit ea. — Am citit-o de o sută de ori. — Eu nu am scris-o. — Minți. — Nu am scris-o! a strigat Elena. Glasul ei a răsunat în curtea săracă. De după perdeaua ferestrei albastre, am zărit două fețe mici. Elena a coborât vocea. — În dimineața aceea, tatăl tău a venit la noi acasă. Mi-a spus că ai plecat în noaptea dinainte cu o femeie din oraș. Mi-a dat inelul pe care mi-l dăruiseși și mi-a spus că l-ai rugat să mi-l înapoieze. Am încremenit. — Tata murise cu două luni înainte. — Nu tatăl tău. Tatăl meu. În mintea mea s-au amestecat imaginile. Vasile Dumitrescu, tatăl Elenei, stând pe peron, cu pălăria lui cenușie și o expresie rece. Scrisoarea împăturită. Cuvintele care îmi sfâșiaseră tinerețea. Nu pot trăi din visele unui om sărac. — Tatăl tău mi-a spus că ai scris-o, am murmurat. — Tatăl meu a făcut multe lucruri pe care eu le-am aflat prea târziu. — Și Radu? — Nu am plecat nicăieri cu el. — Atunci cine este tatăl fetelor? Elena a închis ochii o clipă. — Nu aici. — Aici am venit. Aici vei răspunde. — Nu în fața copiilor! — De ce? Le-ai spus cine este tatăl lor? Liniștea care a urmat a fost atât de grea, încât am auzit o frunză desprinzându-se din nucul bătrân. Elena m-a privit drept în ochi. — Da. Mi s-a strâns pieptul. — Și ce le-ai spus? — Că tatăl lor se numește Andrei Munteanu. Că a fost primul om care m-a iubit fără să-mi ceară nimic. Și că, într-o zi, poate se va întoarce. N-am reușit să respir. Tanti Ileana a început să plângă în tăcere. — Nu, am spus. Nu se poate. Elena și-a tras cardiganul peste piept, ca și cum i-ar fi fost frig. — Mara și Ana au treisprezece ani. Am făcut socoteala fără să vreau. Paisprezece ani de la despărțirea noastră. Cu câteva săptămâni înainte de ziua plecării, petrecuserăm o noapte în șura bunicilor ei, în timpul unei furtuni de vară. Îmi amintisem fiecare secundă în anii de singurătate, dar niciodată nu-mi trecuse prin minte… — De ce nu m-ai căutat? Elena a scos un râs amar. — Te-am căutat până când nu am mai avut bani nici de pâine. Am venit la București însărcinată în patru luni. Am dormit două nopți în gară. Am ajuns la adresa atelierului unde spuneai că vei lucra, dar mi s-a spus că plecaseși în Germania. Ți-am trimis scrisori la singura adresă pe care o aveam. — Nu am primit nimic. — Știu. S-au întors toate. Am făcut un pas spre ea. — Treisprezece ani? — Treisprezece ani și șapte luni. — Gemene? — Da. — Ale mele? Chipul ei s-a schimbat. Durerea a rămas, dar peste ea s-a așezat