transferuri în conturi personale,
facturi duplicate,
lucrări de întreținere facturate în clădiri unde nu fusese făcută nicio reparație.
Andrei a făcut un pas în spate.
— Mamă…
— Taci! — a șuierat ea.
M-am ridicat liniștită de pe scaun.
— „Ionescu Imobiliare” administrează cel puțin nouă proprietăți în care garanțiile chiriașilor trebuiau păstrate disponibile.
— Dar timp de trei ani ați folosit banii pentru cheltuieli personale.
Un weekend de lux la Poiana Brașov.
O mașină nouă.
Cardurile de cumpărături ale Doinei.
Și, întâmplător, o parte din avansul pentru mașina lui Andrei.
Doina și-a strâns geanta la piept.
— Nu aveai voie să verifici asta.
— Fiul tău mi-a cerut să verific documentele fiscale.
— Mi-a dat acces de bunăvoie.
Am privit-o direct în ochi.
— Iar ceea ce am găsit nu este o greșeală.
— Este un sistem.
Andrei părea că urmează să vomite.
— Elena, ascultă-mă…
— Nu.
L-am întrerupt.
— Te-am ascultat suficient aseară.
— Și totul este înregistrat foarte clar.
Doina a încercat să-și recapete tonul de regină.
— Dacă predai informațiile astea, vei distruge chiriași, angajați, familii întregi.
— Ce convenabil.
Am răspuns:
— Voi furați banii, dar vreți ca eu să mă simt vinovată pentru consecințe.
A tăcut.
Afară, Bucureștiul începea să se trezească.
Autobuze.
Claxoane.
Zgomotul tramvaielor.
Pentru milioane de oameni începea o dimineață absolut normală.
Dar în bucătăria mea, familia Ionescu se destrăma încet.
— Ce vrei? — a întrebat Doina în cele din urmă.
Iată întrebarea.
Întrebarea pe care oamenii obișnuiți cu puterea nu o pun decât atunci când simt că podeaua începe să dispară de sub picioarele lor.
— În primul rând — am spus, uitându-mă la Andrei — îți strângi lucrurile și pleci din apartamentul meu.
— Ai douăzeci de minute.
— Tot ce rămâne după aceea va fi pus în saci negri și lăsat la recepție.
Andrei a deschis gura.
— Dar suntem căsătoriți…
— Suntem doar o procedură juridică ce așteaptă să fie încheiată.
— Familia mea a plătit o parte din nuntă.
— Iar eu am plătit cina pe care ai aruncat-o pe podea.
Doina a tras aer adânc în piept.
— Elena, putem vorbi ca niște adulți.
— Am încercat înainte ca fiul tău să ridice mâna la mine.
Andrei și-a acoperit fața.
— Nu am vrut să se întâmple așa.
Fraza aceea a aprins ceva în mine.
